fbpx

Pentru Invingerea Fricii de Moarte

Mersul la psiholog, prejudecati romanesti
February 9, 2015
Astrologie, Psihologie, Cosmos
April 28, 2016
Show all

Pentru Invingerea Fricii de Moarte

Este tulburător să vezi că, în continuare, moartea constituie cel mai mare motiv de teamă pentru prea mulţi oameni. Ni se pare cumplit când o televiziune anunţă, de exemplu, că detonarea unei bombe a curmat viaţa unui număr important de persoane, pe care, invariabil, le numim nevinovate. Suntem indignaţi de gestul uciderii, dar şi de cel al sinuciderii, după cum, paradoxal sau nu, ne revoltă la fel de tare că un cutremur sau o furtună uriaşă au răpit, şi ele, numeroase vieţi, de parcă am vrea să tragem la răspundere însăşi natura.

 Declarăm, foarte uşor, doliu naţional, şi chiar internaţional,  pentru orice ni se pare că  s-a interpus în ciclul natural al existenţei şi a grăbit aceeaşi nedorită moarte. Pe de altă parte, în vreme ce ne jelim morţii, trăim, cumva, o uşoară satisfacţie, nemărturisită, că nouă nu ni s-a întâmplat aşa ceva, că, iată, suntem încă în viaţă, avem chiar un fel de mândrie a „supravieţuitorilor.” Ştim prea bine că  vine un moment când moartea va bate şi la uşa noastră, însă, stăpâniţi de naivitate sau de ignoranţă, ne gândim că o putem amâna la nesfârşit şi facem totul în acest sens. Facem atât de mult, încât ajungem, tot fără să ne dăm seama, chiar la iluzia că, poate, noi vom reuşi, cine ştie prin ce minune, să ieşim din „raza ei de acoperire,” că o vom păcăli cumva, că eu, sau tu, vom fi primii ce se sustrag acestui fenomen despre care, până la urmă, în afară de de ce ne spune biologia, încercăm, în general, să ştim prea puţin.

În site-ul meu dedicat regresiilor şi altor practici dintr-un domeniu pe care l-aş numi de trecere între spiritualitate şi ceea ce sper că va însemna ştiinţa viitorului, site la care lucrez, îmi voi argumenta viziunea într-un mod mult mai elaborat, furnizând o hrană bogată celor însetaţi de adevăr. Până atunci, în materialul pe care-l citiţi, mă voi rezuma la a spune câte ceva despre răul pe care şi-l fac, în general, oamenii trăind cu această frică incomensurabilă de moarte şi despre ceea ce astăzi putem, din fericire, întreprinde pentru a o diminua sau chiar elimina.

Repetând cumva cele afirmate până aici, majoritatea lumii trăieşte fie în negarea morţii, fie în teroarea ei, asimilând-o anihilării şi pierderii, dispariţiei, aneantizării. Chiar a vorbi despre moarte este denunţat, observăm prea bine, ca fiind ceva morbid, urât, îngrozitor, iar altfel există şi superstiţia că  doar şi a o pomeni poate avea ca efect atragerea ei asupra noastră. Tragic şi hilar totodată. Întâlnim, totuşi, şi aspectul contrar, al unui gen de optimişti care consideră că, pentru că li se întâmplă tuturor, moartea nu este mare lucru şi că, în cazul lor, va decurge bine şi frumos, eventual şi suficient de repede, sau, ca să spun aşa, fără complicaţii, fără dureri….Însă, când moartea nu se grăbeşte să li se întâmple în acest fel şi intervine bătrâneţea sau boala, lucrurile capătă o altă încărcătură.

Baza oricărei dureri, a oricărei suferinţe profunde de natură mentală sau emoţională o constituie ignoranţa, mai ales în raport cu moartea. O viziune greşită asupra semnificaţiei morţii aduce o gestionare greşită a faptelor vieţii. Din păcate, civilizaţia occidentală este în continuare cea mai expusă acestui gând al dispariţiei, acestei tristeţi a nimicului de după şi nu întâmplător.

Cine va studia cu atenţie şi cu responsabilitate tezele de bază ale  creştinismului , religia în umbra căreia această civilizaţie a evoluat, va afla cu stupoare că el nu vorbeşte propriu-zis despre veşnicia sau permanenţa vieţii, despre o continuitate a fiinţării la nivel de suflet în ceea ce-l priveşte pe om. Nu trebuie să ne mire, în acest context, versurile pe care le auzim cântate de Paşte în biserica ortodoxă, când ne strângem pentru a „lua lumină” : Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le….” Ceea ce susţine în realitate doctrina creştină este că noi încetăm, practic, să existăm, odată cu moartea corpului, deşi rămânem  „însemnaţi” în cartea mare a Domnului. Apostolul Pavel vorbeşte, nu cred că  metaforic, despre o aşa-numită „adormire” a noastră, sau, altfel zis despre o încetare a activităţii mentale şi o pierdere, evident, a identităţii, a conştiinţei de sine. Suntem, potrivit lui, după încetarea funcţiilor vitale,  nu morţi, dar nişte vii care nu mai trăiesc sau care nu ştiu că trăiesc. De altminteri, el personal aştepta, în vremea când a predicat, a doua venire a lui Hristos, ce făgăduia dispariţia „duşmanului” numit moarte, tocmai fiindcă nu vroia să cunoască această „adormire,” pe care nici măcar el nu a putut-o explica clar. Pavel, întemeietorul creştinismului, se temea, şi el,  de moarte şi mai ales de lungimea(somnului) ei, dar cine s-ar putea bucura să îşi aştepte învierea într-un mormânt?

În esenţă, „promisiunea” creştinismului nu este deci plăcută, este mai degrabă deprimantă,  morţii vor învia la sfârşitul veacului, dar ce înseamnă acest veac rămâne un mister ce nu va avea vreodată dezlegare, fiindcă nu există aşa ceva. . Până atunci, ne „răsfaţă” teoria creştină, toţi devenim ţărână, căci din ţărână am fost făcuţi şi în ţărână ne întoarcem. Este normal că frica de moarte astfel indusă de creştinism a creat un ataşament enorm faţă de corp, cu care am ajuns să ne identificăm aproape în totalitate, ca fiind unul şi acelaşi lucru cu el, drept pentru care ne şi agăţăm cu atâta disperare de ceea ce considerăm a fi singura noastră viaţă, viaţa biologică. Ideea de iad şi de rai sau altele asemenea ţin nu de doctrina ci de mitologia creştină care s-a dezvoltat într-un plan secundar şi  paralel, ca o găselniţă de circumstanţă,  tocmai fiindcă preoţimea a înţeles că trebuie să lase o speranţă, oricât de vagă şi de ambiguă, oricât de naivă, turmelor pe care le păstoreşte, fără a o împărtăşi însă.

Cu siguranţă, între timp şi apostolul Pavel şi ceilalţi apostoli au aflat adevărul reîncarnării şi s-au reîntrupat nu doar o dată, unii dintre ei fiind, poate, chiar azi,  contemporani de-ai noştri. Ca o paranteză, este de la sine înţeles că cele trei mari religii fundamentaliste, iudaismul, creştinismul (derivat din iudaism) şi islamismul, nu puteau face loc ideei de reîncarnare în tezele lor. Dacă s-ar admite de către ele că nemurirea (sufletului) este dreptul divin şi inalterabil al fiecăruia dintre noi încă de la începutul creaţiei, astfel hotărât de Dumnezeu,  şi că nu depinde de credinţa în figurile centrale ale acestor religii, importanţa,influenţa şi popularitatea acestora s-ar diminua considerabil, iar eşafodajul doctrinar al respectivelor culte s-ar surpa şi prăbuşi treptat într-un mod inevitabil. Crede şi nu cerceta este dictonul favorit propus de cele trei, şi este normal, căci cine va cerceta serios şi temeinic, va experimenta până la urmă o dezamăgire.

Din acest spectru al religiozităţii, care pe noi ne interesează mai ales în calitate de creştini (prin botez) primim nu altceva decât nişte promisiuni, a căror împlinire ar fi condiţionată de numărul păcatelor noastre. Nu merg mai departe, deocamdată, deşi am toate datele, Dumnezeu înseamnă altceva decât promisiune, înseamnă dăruire şi apreciere   necondiţionată , căci în acest fel lucrează iubirea infinită. Greşeli noi nu avem cum să nu facem, iar Creatorul ştie prea bine acest lucru şi ne iartă mereu, fără să ne ameninţe şi fără să ne sperie. Nemurirea fiinţei interioare este şansa perpetuă care ni se acordă de a vedea, de a face şi de a fi mereu mai mult, iar reîncarnarea este o formă de manifestare a ei, deoarece ne oferă posibilitatea de a juca diverse roluri ale acestei deveniri, menite a ne completa experienţa şi cunoaşterea. Dumnezeu crede în noi, aşa cum numai El poate crede, fiindcă ştie potenţialul nemărginit al  sufletelor noastre , odată ce a fost sădit în ele chiar de Acesta. Din nefericire, noi credem prea puţin şi într-un mod prea capricios în El.

Dar, pentru a reveni la ceea ce ne doare, noi nu primim nici sfaturi utile, nici încurajări de acolo de unde aşteptăm cel mai mult, în speţă dinspre oamenii bisericii, care ştiu mai mult să ne condamne, decât să ne încurajeze,  suntem lăsaţi să ne consumăm în tăcere şi în chin neliniştile, accentuate şi de ideea, indusă de biserică, că ducem o mare vină, ancestrală, asupra noastră-vezi penibila poveste Adam şi Eva. Iată de ce, nebeneficiind de o reală susţinere morală şi călăuzire sufletească,  urcăm doar trepte ale unei evoluţii tehnice, nu şi spirituale, transformându-ne într-un fel de roboţi cu chip uman, care uită de ce au venit pe Pământ.

Aşa stând lucrurile, nu trebuie să ne mire materialismul agresiv al societăţii noastre, pentru care mai toate se rezumă la a avea, la a poseda, la a acumula în ordinea palpabilului, cum nu trebuie să ne mire nici bătăliile date pentru a deţine cât mai mult, iar aşa-zisul spirit competiţional reflectă tot mai clar rapacitatea şi lăcomia, de fapt valenţe ale unei înţelegeri eronate a actului creaţiei în sine.

Cunoaştem clişeul atât de marcant, „o viaţă am  şi trebuie să mi-o trăiesc.” El nu avea cum să nu apară, odată ce suntem confruntaţi cu ideea de „trecere în nefiinţă” sau de „încetare din viaţă,” reflexe ale aceleiaşi dogme creştine. Dacă ştim că, din nefericire, a trăi, să spunem, la maximum înseamnă pentru mai toţi doar a-şi satisface cât mai mult simţurile, ce se întâmplă atunci când, ajuns la o anumită vârstă şi într-o anume stare, nu prea mai ai cum să ţi le satisfaci, odată ce par a te trăda? Apare, în consecinţă, îngrijorarea, nesiguranţa, teama, şi, abia acum, unii încep să-şi pună întrebări legate de un mai departe pe care şi l-ar dori, dar despre care nimeni nu se arată în măsură a putea să vorbească, fiindcă, alt clişeu, „nimeni nu s-a întors din moarte.”

Pe de-o parte, credinţa că această viaţă, corporală, este tot ce există, a dezvoltat un egoism nemărginit, care, pe lângă faptul că te îndeamnă să faci orice, eventual în detrimentul altora, pentru propriul tău bine şi interes imediat, iată, afectează întreaga planetă, odată ce, dată fiind scurtimea fiinţării tale, eşti „obligat” să-i exploatezi cât mai rapid şi cât mai intens, oricât de ilogic, resursele, nemailuând în seamă generaţiile viitoare,  fiindcă „după mine potopul,” ca sa parafrazăm un rege mic, dar un egoist mare. Această raportare la o singură viaţă, menită a fi şi începutul şi sfârşitul, îi face pe cei mai mulţi să nu dezvolte o judecată cu adevărat morală şi să-şi asume în profunzime consecinţele faptelor lor, fiindcă, de vreme ce dispari, de vreme ce te transformi în nimic, la fel ca şi ceilalţi, cine ar putea să răspundă pentru ele şi în faţa cui?

Pe de altă parte, frica de a dialoga cu moartea, de a-i cunoaşte secretele, de a ne apropia cu iubire de ea, acceptând-o ca sfârşit doar pentru ceva ce nu putea fi decât temporar, corpul, şi ca eternă cale de întoarcere la conştiinţa, reală, despre noi înşine, iată că ne face să nu ştim să gestionăm, de exemplu, momentul în care o persoană dragă nouă este pe cale să se despartă de noi, fiind sub povara bătrâneţii sau răvăşită de o boală. Ne trezim că nu ne pricepem s-o mângâiem, s-o alinăm, s-o încurajăm, deşi probabil am vrea. Am vrea, însă faptul că atât de mult ne-am ferit de ideea morţii, ne transformă în nişte neputincioşi, care parcă ar fi puşi să citească într-o limbă de care nici n-au auzit,  iar când abordăm moartea, pe cale a se petrece, a altuia, ne gândim brusc la propria moarte şi ne simţim paralizaţi.

Cât de reconfortant ar fi pentru oameni să ştie că în clipa morţii vor fi îngrijiţi cu o inteligenţă iubitoare! Societatea noastră pare atât de crudă în pragmatismul şi utilitarismul ei, în tăgăduirea valorilor spirituale, încât oamenii confruntaţi cu o boală incurabilă sau ajunşi, din cauza vârstei, la un grad accentuat de uzură organică se tem că vor fi aruncaţi ca nişte obiecte nefolositoare, neînsemnând, pentru cei care s-au ocupat de ei, mai mult decât nişte carcase. Ajutorul spiritual pentru muribund, în clipa sa maximă de vulnerabilitate, înseamnă ceva nepreţuit şi totodată absolut normal, lucru care însă lipseşte încă din cultura occidentală. Sunt prea numeroase cazurile celor care au murit singuri, copleşiţi de tristeţe şi deznădejde. A forma „specialişti” ai împăcării şi împrietenirii cu moartea pentru cei în suferinţă consider că reprezintă o obligaţie pentru o societate care îşi spune civilizată, dar care se arată incultă într-un domeniu mai important decât oricare altul, cel al nemuririi sufleteşti. În viitorul meu site, mă voi referi la ceea ce ar putea face fiecare pentru muribunzii din familia sa şi ceea ce intenţionez să fac eu pentru cei care îmi vor solicita ajutorul, participarea.

Însă nu trebuie să se ajungă în stadiul final al cedării organismului pentru ca un om să afle despre adevărul esenţei sale. „Nu credeam să învăţ a muri vreodată” a spus marele nostru poet Eminescu, iar cuvintele sale pot avea o semnificaţie mult mai adâncă decât suntem, probabil, tentaţi să credem. Dacă înveţi să mori, s-ar putea să înveţi să trăieşti, căci putem face din orice moment o ocazie de a ne schimba şi de a ne pregăti, din toată inima, cu seriozitate şi împăcare, pentru moarte şi eternitate. Moartea este ceea ce dă semnificaţie vieţii, căci, în clipa în care înţelegem ce înseamnă, începem să ne străduim să trăim mai frumos, mai puţin egoist, conduşi de sentimente mai nobile şi mai înalte. Moartea este calea către spaţiul în care vom trage concluziile reale, ajutaţi fiind de entităţi superioare, asupra oricărei vieţi trăite, pe Pământ sau în altă parte, ca şi despre evoluţia noastră de ansamblu ca fiinţă.

Altfel spus, moartea este doar începutul unui alt capitol al vieţii, care nu se termină niciodată, căci  fiecare dintre noi suntem parte din Dumnezeu, Care este nesfârşire şi continuă izvorâre din Sine. Dumnezeu este permanentă mişcare, iar noi, ca esenţă,  nu putem fi altfel. În ceea ce priveşte corpurile noastre, ele sunt asemănătoare unor mecanisme, iar un mecanism se uzează, în timp, printr-un proces firesc. Dacă vreţi, corpurile noastre sunt ca nişte consumabile, pentru a folosi un termen la modă, de fapt, ele găzduiesc pentru o vreme sufletul nostru, care a ales să se manifeste cu un anume chip, sub o anume formă, într-un anume loc şi într-o anume epocă, spre a trăi o anume experienţă, menită a-l duce mai departe pe calea devenirii, completării, desăvărşirii. Cât timp poţi purta aceleaşi haine, oricâtă grijă ai avea de ele? Se vor ponosi, vor crăpa,  se vor strica până la urmă, se vor descompune.

Regresiile în alte vieţi sunt o modalitate extraordinară de a descoperi că noi nu încetăm niciodată să existăm. În principiu, tehnica acestora nu este una complicată, ea presupune o relaxare profundă, mai precis o stare de transă bine indusă de un specialist, prin care se accesează zona inconştientului. Mintea inconştientă reprezintă depozitarul tuturor amintirilor noastre, inclusiv a celor privind vieţile anterioare, este, dacă vreţi, spaţiul în care sufletul se conectează în corp la nivel mental şi prin care ne poate vorbi, prin care ne poate transmite informaţii, despre noi, acumulate în timp.

Mai multe detalii despre cum se petrec lucrurile şi despre ce se poate realiza prin regresii, veţi găsi în pagina mea dedicată lor în acest site. Veţi afla, printre altele, că valoarea lor practică, în direcţia vindecării anumitor suferinţe de ordin psihic poate fi inestimabilă. În ceea ce mă priveşte, garantez implicarea şi seriozitatea în aplicarea acestei tehnici, care presupune, pe lângă cunoaştere, şi multă empatie, înţelegere umană şi chiar dragoste pentru cel de lângă tine la un anumit nivel. Faptul că sunt psiholog, unul care până în prezent nu a primit reclamaţii, garantează siguranţa şi zona de confort a celui care îşi pune încrederea în mine spre a se lăsa condus într-o călătorie, interioară,  fascinantă, a cărei importanţă şi semnificaţie poate fi, eventual,  depăşită doar de o alta, cea în locul unde ne întoarcem fiecare după orice reîncarnare şi anume în etern, în viaţa dintre vieţi, aşa cum a fost numită. Foarte curând, voi conduce şi  asemenea călătorii, către adevăratul acasă, lucru care vă va fi anunţat pe acest site.

Oricum, acest articol nu îşi propune altceva decât să dezamorseze, întrucâtva, în voi această nenaturală frică de moarte şi să vă responsabilizeze totodată asupra valorii pe care se cuvine s-o acordaţi vieţii, din perspectiva fiinţei ce nu poate să nu existe şi care, după orice părăsire a unui corp, după orice ieşire dintr-o reîncarnare, va fi confruntată, în prezenţa unor înalte fiinţe de lumină, cu bilanţul propriilor fapte. Nu vă voi vorbi aici despre karmă, un subiect exhaustiv, nesfârşit, pe care îl  voi aborda în alte locuri, ci doar despre faptul că, după cum spune chiar o lege a fizicii, nimic nu se pierde, ci totul se transformă. Nimic deci nu va fi uitat, nici de către voi, nici de către cei care supraveghează sau ghidează evoluţia voastră.

Nu, nu doar o viaţă avem, aş vrea să conştientizaţi, iar dacă cineva vă va spune, iar, că nimeni nu s-a întors din moarte îi puteţi răspunde aşa: toţi ne-am întors şi ne întoarcem din moarte, mai precis din (nişte) morţi. Căci există la fel de multe morţi, câte vieţi, sau mai bine zis întrupări există. Dar moartea nu este niciodată un sfârşit, ci doar un nou început! Vă invit să depăşim împreună frica voastră de moarte, mai mică sau mai mare, sau să depăşim anumite îndoieli. Am nevoie doar de puţină încredere din partea voastră, spre a vă putea ajuta, iar această încredere vă va răsplăti. Dumnezeu este iubire, hrăniţi-vă din ea şi bucuraţi-vă de oamenii care lucrează întru iubire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *