*Atenție, poți citi acest text începând cu sfârșitul, dacă prima pagină nu îți va transmite ceva special. Pe urmă, dacă vei înțelege mesajul profund al rândurilor scrise de mine, te poți întoarce sau te poți duce oriunde în articol. Nu vei pierde nicicum….*
Într-o lume tot mai dominată de stres și care, iată, datorită unor fenomene aparent bizare, cum ar fi un virus, își pierde tot mai mult, tot mai accentuat, reperele de normalitate, factorul spiritual capătă o importanță mereu crescândă. Nu există, clar, ceea ce am putea numi o siguranță materială, pentru nimeni, iar tehnologia, oricât de avansată nu are răspunsuri la toate problemele și în unele situații nu îți mai oferă nici un confort fiindcă, iată, un i-phone sau un computer de ultimă generație nu mai valorează nimic când tu devii bolnav. Te-ai lepăda de toate comorile lumii pentru a-ți recăpăta măcar o parte din sănătatea pierdută când te vezi în suferință, însă te trezești alergând disperat(ă) după vindecare și nici măcar unii așa-ziși specialiști nu ți-o pot dărui, iar medicamentele au o eficacitate limitată și prezintă pericole prin efectele secundare declanșate în timp.
Unde suntem și cine suntem noi acum când situația omenirii a intrat într-o derivă fără precedent, când toate speranțele par a se duce pe apa sâmbetei? În România, mulți încă, atunci când se simt depășiți emoțional și vlăguiți, efectiv, de viață, se îndreaptă către biserică, către preoți. Ideea de păcat a rămas foarte marcantă pentru români și a ști că, la spovedanie, acestea, păcatele, le sunt iertate, înseamnă o ușurare pentru unii. Doar pentru unii, căci, românii care au conștiința cât de cât trezită, în număr tot mai mare, realizează că problemele lor, sufletești, emoționale și trupești nu rămân în biserică, după ce o părăsesc, ci îi urmează oriunde se duc și că deci sursa acestora, așa-zisele păcate, este, și ea, în continuare activă. Dar oare iartă într-adevăr Dumnezeu prin preoți sau, altfel zis, este iertarea preoților una cu iertarea lui Dumnezeu?
"Adevărat vă spun, că orice veți lega pe pământ, va fi legat și în cer; și orice veți dezlega pe pământ va fi dezlegat și în cer" –Matei, 18.18. "Celor ce le veți ierta păcatele, vor fi iertate; și celor ce le veți ține, vor fi ținute." Ioan, 20.23 Acestea ar fi cuvintele rostite de către Mântuitor prin care preoțimea își justifică rolul și autoritatea, însă oare cu îndreptățire? Nu, deloc cu îndreptățire, căci respectivele cuvinte au fost adresate apostolilor și numai apostolilor. Cu ce drept se consideră preoții urmașii apostolilor? Cu nici un drept, căci Iisus nu stabilește nicăieri vreo legătură între apostoli și viitorii preoți după cum nici Pavel, întemeietorul creștinismului, susțin voci de experți în teologie, care consideră că epistolele în care acesta ar milita în favoarea bisericii ca instituție și nu ca trup, simbolic, al Mântuitorului, ori ca adunare a credincioșilor și ar stabili ierarhii ecleziastice nu îi aparțin, fiind scrise de altcineva, așa-numitul Pastor, după moartea lui, căci Pavel, autenticul, are ca principală și chiar unică preocupare trecerea dinspre lumesc spre ceresc, dinspre trup spre duh, ceea ce este în deplină concordanță cu viziunea lui Iisus Hristos, cel care îl face să "se nască din nou" după ce îl orbește pe drumul Damascului.
Într-adevăr, mesajul lui Iisus este nașterea din nou, care nu se poate face decât prin mijlocirea Duhului Sfânt. Cum se pogoară Acesta asupra unui om, ce Îl aduce asupra omului, o funcție, un rang, o sutană, apartenența la o anumită breaslă? Nici vorbă, credința. Credința și atât. Să fie venirea Duhului Sfânt condiționată de așa-numită hirotonie, adică de acea punere a mâinilor, efectuată de episcopi, prin care s-ar transmite așa-zisul har al preoției, izvorât din Duh? Să aibă oare biserica monopolul absolut asupra prezenței, în lume, a Duhului Sfânt, să se manifeste Acesta oare doar în biserică și doar prin reprezentanții acesteia?
Am toate argumentele pentru a dovedi că nu este așa, însă nu vreau să declanșez, aici, o întreagă polemică cu iz teologic. Mizez pe faptul că bunul vostru simț spiritual îmi va da dreptate, căci, spune Iisus, "Vântul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul , dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul." Deci, cu alte cuvinte, nu noi, ci Duhul Sfânt alege unde și prin cine să își facă lucrarea și cum. Pavel consideră că baza Adevărului nu poate fi pentru credincios decât Duhul Sfânt, dacă L-a primit și trăiește în el, iar Duhul Adevărului, după cum Îl mai numește Hristos, se poate la fel de bine manifesta printr-un brutar, printr-o dansatoare, printr-un cerșetor, printr-o prostituată, chiar printr-un criminal. De ce nu și-a ales drept ucenici chiar preoți ai lui Israel Iisus Hristos, de ce i-a ales dintre pescari și oameni fără de carte, extrem de simpli? Tocmai pentru a arăta că ordinea lui Dumnezeu nu respectă ordinea oamenilor și că Spiritul supune materia și nu invers.
Din păcate, Evangheliile dar și anumite Epistole ale lui Pavel sunt analizate superficial și din perspectiva unilaterală a celor ce vor să ne țină, spiritual, sub influența lor, drept pentru care anumite idei și cuvinte au trecut aproape neobservate, dar, revelație, "Dumnezeu este Duh și cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh și adevăr," (Ioan, 4.24) ne lămurește Iisus, astfel făcându-ne să înțelegem că și esența noastră este duh sau energie. Deci Duhul Sfânt este, cumva, chiar suflarea, de viață, a lui Dumnezeu și prin acest Duh se obține harul sau harurile, care se traduc, aproximativ, prin Dar din Duh sau Dar de Duh.
Cum recunoaștem oamenii cu har? Este scris negru pe alb în Evanghelia după Matei: Iată semnele care vor însoți pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână șerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mâinile peste cei bolnavi și bolnavii se vor însănătoși." Matei 16.17,18 În epistolele cu adevărat scrise de apostolul Pavel, acesta pare a ține în mare măsură seama de cerințele Mântuitorului, atunci când stabilește criteriile după care vor fi aleși cei meniți a conduce comunitățile de credincioși: Nimeni nu poate să zică Domn este Iisus decât în Duhul Sfânt. Darurile sunt felurite, dar în același Duh. Și felurite slujiri sunt, dar în același Domn. Și lucrările sunt felurite, dar este același Dumnezeu Care lucrează toate în toți. Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos, că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înțelepciune, iar altuia, după același Duh, cuvântul cunoștinței. Și unuia i se dă întru același Duh credința, iar altuia darurile vindecărilor, întru același Duh. Unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi și altuia tălmăcirea limbilor: Și toate acestea le lucrează unul și același Duh, împărțind fiecăruia deosebi, după cum voiește." Corinteni. 12,3-11.
Deci, după cum voiește Duhul și nu după cum hotărăște omul. Biserica în care știe Pavel că ne putem mântui nu este pământ, nu este formă, nu înseamnă ritualuri și canoane, este o stare de spirit, este starea de spirit Iisus din spiritul Iisus, la care numai prin har avem șansa de a ajunge, nu prin slujbe, liturghii și alte neputincioase lucrări. Biserica lui Pavel este întru Duh, cea de azi în literă, cea a lui Pavel întru credință, cea de azi în lege, adică întru regulile obștescului și comunului, cea a lui Pavel este întru Dumnezreu, cealaltă, a zilelor noastre, este întru micime, frică și neadevăr. Prin punerea mâinilor, de episcop, peste noii preoți nu se conferă și nu se transmite har și autoritate, în sens spiritual, dacă aceste mâini nu sunt ale unei ființe în care locuiește Duhul Sfânt și ați înțeles cum se manifestă Duhul și prin ce se arată. Prin daruri, prin daruri inconfundabile, daruri pe care azi nu le mai regăsești, decât cu extrem de rare excepții, la nici o față bisericească.
Dupa apostoli și alți câțiva, prin mâinile nimănui nu s-a mai coborât Duhul Sfânt, fiindcă Dumnezeu a văzut că oamenii deja s-au îndepărtat de drumul pe care a încercat El să-i aducă. Dumnezeu a văzut că oamenii s-au lăsat înșelați și conduși de niște cete de nechemați. Biserica înăbușit spiritul lui Dumnezeu prin cei care s-au ales singuri slujitori ai lui Dumnezeu și au înlocuit lucrarea Lui cu lucrarea lor proprie, potrivit strâmbătății, prejudecăților, mărginirii și intereselor lor. Din Fapte, de exemplu, știm că apostolii își căutau cu precădere ucenici între cei peste care se pogorâse deja Duhul Sfânt, preferând alegerea nemijlocită, subiectiv, de ei, a Duhului, și pe aceștia îi rânduiau să fie lideri spirituali, învățători ai credinței.
Surprinzător aproape, preoțimea recunoaște că apostolatul și unele daruri harismatice extraordinare nu s-au transmis celor ce se declară urmașii apostolilor, dar de fapt nu s-a transmis nimic, în actuala instituție numită biserica darurile spirituale au dispărut toate, cu desăvârșire. Aș putea continua mult pe tema aceasta, dar puteți observa singuri că în biserică nu se mai petrec minuni, că nu sunt, de exemplu, scoși demoni și că nimeni nu este vindecat, nu are rost să insist. Biserica este goală de Dumnezeu, biserica este un vid mare și trist înăuntrul căreia Duhul și-a retras sau stins suflarea, astfel încât…Îmi pare rău pentru cei care își pun speranța, încă, în ea.
S-a încetățenit la noi ideea căutării unui "preot cu har" și unii oameni chiar se dau peste cap să ajungă în nu știu ce colț de țară pentru a întâlni un asemenea "hăruit." Am căutat și eu, odată, așa ceva și când eram sigur că am ajuns unde trebuie am fost dezamăgit. Nu numai că vestitul călugăr pentru care urcasem ditamai muntele nu mi-a transmis nici o informație importantă și nu mi-a încălzit în vreun fel sufletul, dar m-a dezamăgit prin disprețul arătat atât mie cât și altora, ca să nu mai spun de urâțenia limbajului prin care mi s-a adresat când s-a simțit încolțit de întrebările mele. Dezamăgiri trăiesc mulți dintre cei care au așteptări și chiar își pun cele mai mari speranțe, poate ultimele, în diverse figuri mai "exotice" ale bisericii, fiindcă cel mai adesea întâlnesc preoți ori călugări care fie nu au ce să le transmită pentru oblojirea sufletului, fie sunt indiferenți, ori chiar reci și nu catadicsesc nici măcar să petreacă câteva minute cu tine cel aflat în nevoie, chiar și când realizează cât de rău îi este, dintr-un motiv sau altul. Din păcate, confesiunea sau mărturisirea nu este răsplătită de răspunsurile înțelepte sau de atitudinea plină de compasiune, de înțelegere, de prietenie a fețelor bisericești, pentru care omul, aproapele, ar trebui să însemne preocuparea sau grija principală și cel mai de seamă giuvaier.
De cele mai multe ori, după ce un om își descarcă sufletul, împovărat, în fața unui așa-zis duhovnic, are parte de același și același ritual, de mereu aceleași cuvinte, adresate tuturor și de aceeași binecuvântare seacă și de aceleași canoane de ispășire sau pedepsire. Preoții nu diferențiază între oameni, toți suntem, pentru ei, parte dintr-o turmă și afișează față de noi un foarte neplăcut aer de superioritate pentru că noi suntem, nu-i așa, "păcătoșii", în vreme ce ei sunt "aleșii". Se pare că preoții uită că Iisus a venit exact pentru păcătoși și pentru "proști", adică, altfel spus, pentru cei care nu se fălesc cu știința sau cu statutul lor. Să nu uităm că și-a manifestat nu o dată ostilitatea față de farisei și de cărturari, asimilați, de fapt, preoțimii. Iisus nu simpatiza preoții, drept pentru care nu este de crezut că și-a dorit să facă El alți preoți, să-i creeze, nu.
Da, nu exclud posibilitatea ca ici-colo să mai existe câte un preot deosebit care într-adevăr și-a dedicat, își dedică viața lui Hristos și încearcă să facă cât mai mult bine, dar vorbim efectiv de rarități. A sosit vremea, dragii mei, ca cei ce vor să își vindece sufletul, să își rezolve neîncrederea în sine, tristețea, dezamăgirea și altele în fața altui gen de oameni, ca să nu spun în fața altei categorii. Ați putea crede că mă refer, invariabi, la psihologi sau psihiatri, însă nu este așa căci simplul fapt de a fi psiholog, adică de a fi absolvit psihologia și de a avea drept de liberă practică în domeniu nu înseamnă implicit că ai o vocație pentru această carieră. De asemenea, consider că oricât ai fi învățat și oricâte tehnici ți-ai fi însușit ca psihoterapeut s-ar putea să ai efecte binefăcătoare foarte reduse în raport cu pacienții tăi, dacă nu înveți, cu sinceritate și abnegație, să-i simți, prin ceva care depășește empatia.
Observ în lumea acestei bresle reticența tot mai mare în a-L coopta pe Dumnezeu sau ideea, măcar, de Dumnezeu în actul terapeutic. Subiectul Dumnezeu este atins vag și cu un fel de sfială sau chiar jenă, ca și cum psihologii s-ar rușina de eventualitatea declanșării unui dialog despre Creator. Iisus nu lasă loc de dubiu cu privire la cei care evită să vorbească despre El deși, altfel, declară, în fața apropiaților că negreșit cred în Acesta, nu vor avea parte de susținerea Lui după ce părăsesc acest trup, fiindcă.. cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele (…), şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri….Cine va crede, va fi mântuit, dar cine nu va crede, va fi osândit…. " Sunt multe spuse ale lui Iisus înțelese greșit, căci, în pofida aparențelor, El nu amenință niciodată de fapt, ceea ce L-ar menține în spiritul Vechiului Testament, ci doar ne arată că a-L alege pe El drept călăuză către izbăvire este un lucru plin de înțelepciune și aducător de mulțumire, căci " cine nu adună (sau nu construiește) cu Mine, risipește."
Toate alegerile ne sunt la îndemână, dar nu toate sunt bune. Nu este vorba că vom păți ceva îndreptându-ne spre alți ghizi spirituali, însă nu putem primi de la aceștia comoara promisă de Iisus Hristos, pentru simplul motiv că El, și nu ei, este adevărul, calea și viața, ceea ce înseamnă că ne-am priva de o bucurie peste închipuire și am amâna întâlnirea cu sursa fericirii maxime. Când Iisus se exprimă mai aspru și pare a da avertismente, avem de priceput doar că ar vrea, cu ardoare, ca toți să depășim nu știu câte din etapele intermediare prin care ar trebui să trecem neurmându-L direct pe El, poate în nenumărate alte vieți sau încarnări, astfel încât vorbele Sale înfricoșătoare, atunci când sunt rostite, exprimă, de fapt, un regret anticipativ și vin tot din iubire.
Mi-a trebuit mult să înțeleg tâlcul profund al unor metafore hristice și am ajuns chiar, după cum poate știți deja din mărturisirile mele (Iisus Omul devenit Dumnezeu și nu Dumnezeul devenit Om), să-L neg pe Iisus, să-I întorc spatele și chiar să-L hulesc. Dar El a vrut să mă întorc la El și a făcut totul în acest sens, a venit după oaia cea rătăcită și nu doar atât, i-a spus ce are de făcut. Da, sunt un psiholog care Îl mărturisește pe Iisus Hristos și nu cu jumătate de gură sau de inimă, nu pe ascuns și nu în șoaptă. De ce? Pentru că El mi-a desemnat această misiune, de a îmbina terapia psihologică clasică cu cea spirituală, promițându-mi că mă va ajuta în această lucrare. De când m-am întors la Hristos, dar nu și la biserică, atenție, nu la religia creștină, ci la iubirea trăită în Hristos, prin Duhul Sfânt, simt că munca mea s-a transformat în cu totul altceva. Cuvintele îmi vin de la sine, după cum îmi vine puterea de a simți ce se întâmplă cu adevărat în sufletul omului împovărat ce îmi cere ajutorul.
Cuvintele vindecătoare vin atunci când lași cuvintele să pornească din suflet, după ce ți-ai dăruit sufletul Mântuitorului și nu mai dorești decât să fii un instrument al Acestuia, să-I împlinești vrerea, la fel cum El a înfăptuit-o pe a Tatălui. Cuvântul bun, aducător de pace, frazele care găsesc și ridică povara din conștiință, care pescuiesc tulburările și frământările, sunt sădite în cuvântul prim sau primordial, căci știm, din Evanghelia după Ioan că "La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu…El era la început cu Dumnezeu." Așadar cuvintele de îndreptare sau de odihnire vin din Cuvânt, atunci când steagul și crezul tău este IUBIREA, fiindcă…."Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare și un chimval zăngănitor….Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea și hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars și n-aș avea dragoste, nu îmi folosește la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adeevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul…," ne lămurește apostolul Pavel în Epistola 1 către Corinteni și eu îmi însușesc întru totul încărcătura acestor vorbe fundamentale.
Tot Pavel a făcut în scrierile sale foarte bine distincția între formă și fond atunci când este vorba de lucrările credinței, iar eu, în consonanță cu el, din nou, revin la aceeași idee, și anume că oamenii bisericii sunt, în mare lor majoritate, ritualiști, demagogi și sentențioși, slujitori ai dogmelor dar nu și ai iubirii. Privind omul de sus, poate chiar fără să își dea seama, dintr-o obișnuință instituită în milenii, aceștia întâi îl condamnă și abia apoi îl iartă, întâi îl sperie, admonestează sau chiar umilesc și abia apoi încearcă, cumva, dar nu convingător, să îl liniștească, să îl încurajeze și să-i aducă confortul, însă foarte rar. Oricum, oamenii devin atât de speriați uneori de criticile preoților, de aerul lor dojenitor și poruncitor, încât nici nu mai îndrăznesc să caute, în ei înșiși Lumina, Împărăția, odată ce sunt îndemnați să vadă aici întunericul, vina, păcătoșenia.
Consider că se apropie vremurile în care preoții trebuie înlocuiți, căci nici măcar botezul înfăptuit de ei nu are valoare atâta vreme cât Dumnezeu nu vrea să aibă valoare. În Faptele Apostolilor există un mic pasaj extrem de relevant: Care coborând (Petru și Ioan) s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezați în numele Domnului Iisus. Atunci își puneau mâinile peste ei și luau Duh Sfânt." Fapte, 8. 15-17. Există deci botezul vorbelor și botezul Duhului, iar, repet, Duhul nu coboară prin oricine, prin mâinile oricui, ci Își face loc și devine lucrător, înfăptuitor doar când, la fel ca în pilda sămânței, găsește sol sufletesc bun, pregătit. Tagma preoțească nu este a priori ori de la sine înțeles mediul cel mai prielnic de manifestare pentru Duhul Sfânt, de nicăieri nu transpare acest lucru în scrierile sfinte și nu înseamnă deci că ceea ce face preotul are automat girul Sfântului Duh, fiind dorit de Acesta. Energia divină nu poate fi atrasă ori păcălită de o haină, de o religie, de o sectă,de o congregație, de un cult, ea nu se ghidează după formă ori după afirmații, după manualele teologice, oricât de bine sau de convingător ar fi organizate cele dintâi sau scrise ultimele.
Nu, Duhul Sfânt, emanația lui Dumnezeu alege, individual, după fiecare suflet în parte. Dragii mei, vă îndemn să reflectați la toate acestea și să vă gândiți mai cu seamă la ce ar putea însemna nașterea din nou. Ne spune Ioan Botezătorul așa, că „Eu unul va botez cu apa spre pocaință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc incălțămintea. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” Matei 3.11 Pentru că Iisus a acceptat botezul lui Ioan, în continuare biserica practică ritualul apei la botez, însă ce-o însemna să botezi cu foc?
Ei bine, acest foc există deja în fiecare din voi, numai că el trebuie trezit. Acest foc este pregătit de la început să izbucnească, de când luați trup în această lume. Odată pornit, el va face enorme transformări, pozitive, în voi. Duhul Sfânt cunoaște acest foc, care este de fapt o reflectare, sau o proiecție, a Sa în om. Botezul cu foc înseamnă purificare, iar focul este cel al Împărăției sau al Sinelui Divin existent, în stare latentă, în fiecare făptură umană.
A te naște din nou, înseamnă a primi și a-ți însuși conștient amprenta Duhului Sfânt, care își va face drum în tine fie pentru că L-ai chemat prin iubirea ori credința ta, fie pentru că ai găsit cu adevărat omul peste care Duhul s-a pogorât deja și care te poate ajuta să îl primești și tu, garantând pentru tine înaintea lui Dumnezeu. Nu o va face oricum, ci numai după ce va lucra la modelarea ta prin gând și vibrație. Vei recunoaște negreșit prezența Duhului Sfânt în acesta prin ceea ce vei simți când îți vorbește și mai ales când te atinge sa, prin vibrația pe care o va declanșa în tine. Focul purificator înseamnă mai cu seamă iubirea din ființa ta.
Mie unuia Iisus mi-a spus că mă poate vindeca după ce va fi îndreptat iubirea din mine, că de fapt El nu se va ocupa decât de această iubire, urmând ca ea, apoi, să facă totul. Susțin, cu curaj, că preoții viitorului, dacă încă vrem să folosim acest cuvânt, vor fi psihologii și, într-un sens mai larg, terapeuții cu har, adică cei ce primesc vocația vindecării, sufletești, mentale și trupești prin voie divină și sunt mereu ghidați, efectiv, de Duhul Sfânt. Nu vreau să sune a laudă deșartă și deșănțată ceea ce spun, căci, dacă aș zice toate acestea cu trufie, mi-aș primi o pedeapsă mult mai mare decât aș putea duce. Personal, mă consider nimeni, fără glumă, un fir de praf, dar pe de alta simt, cu bucurie nemărginită, conexiunea cu Iisus Hristos, Mântuitorul nostru și Îi mulțumesc neîncetat că binevoiește prin mine.
Nu vreau să fiu crezut, pe cuvânt, de nimeni, departe de mine așa ceva, însă, atunci când veți simți că unele lucruri vă depășesc, că vă apasă prea mult și nu aveți soluții, încercați să aveți o întrevedere cu mine. Promisiunea mea este că de fiecare dată când voi pomeni despre Iisus, iar voi veți fi receptivi la ceea ce spun, Îi veți simți prezența. ”Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” Matei 18, 20.
Repet, sunt un psiholog care ține cont de tot ce a învățat, la școlile unde a învățat, dar care simte că nu ar putea face nimic fără ajutorul și călăuzirea divină. Eu nu mă pot rușina de Hristos și de ceea ce simt pentru El, căci ar fi ca și cum m-aș jigni și condamna singur. Cred în puterea confesiunii, însă vă invit să vă confesați în fața unui om care crede cu tot sufletul în ceva mai presus de aparențe și iluzii, de pretexte și contexte, în ceva infinit de măreț, de luminos și de dătător de speranță. Promisiunea mea este că voi face totul ca voi să vă nașteți din nou, în Duh, în propria voastră sfințenie, dar mult mai puțin prin mijlocirea mea decât prin propria voastră iubire, care abia așteaptă să vă arate o altă lume și un alt chip al vostru, cel duhovnicesc de care spune apostolul Pavel.
Dacă nu se va întâmpla așa cum ne dorim, vă rog să dați vina pe mine. Mă va ajuta să mă smeresc și mai mult. Cine crede, să mă caute, cine vrea să creadă mai mult decât crede acum, iarăși să mă caute. Cine consideră că vorbesc cu păcat, să fie răsplătit după cum vrea Domnul, dacă are dreptate, iar de nu, să fie iertat. Nu știu să port pică nimănui și nici nu vreau să învăț așa ceva, iar dacă în ceea ce spun este lipsă de înțelepciune, atunci voi fi condamnat după cum merit; dacă însă nu vorbesc de la mine, ci pentru că sunt îndemnat, de Dumnezeu să o fac, o întâlnire cu mine, nu este așa, vă va fi de mare folos, faceți o încercare.
Am tot umorul din lume și nu mă tem de critici sau de persiflare, să fie primit tot ce mă poate face mai bun și mai înțelegător, eu însumi mă văd uneori extrem de imperfect….Dar Domnul aduce de multe ori binecuvântarea tocmai prin cei care pot părea cât se poate de imperfecți. Îi aștept la mine chiar și pe cei bisericoși, să îmi explice de ce au ei dreptate și eu nu, vom vedea ce simțim împreună și, poate, vom deschide, așa cum ne-am obișnuit, în ortodoxie să spunem, cartea. Haideți să vedem unde se deschide și ce putem afla împreună din ea. Mai interesant este însă să deschidem cartea sufletului și să descoperim unde Îl găsește fiecare pe Iisus în ea. Vă aștept, cu smerenie și respect, mai ales în aceste vremuri dominate de frică și nesiguranță, când tot ce ați dobândit și devenit. până acum este pus la încercare. Credeți și nu vă veți îmbolnăvi, credeți și nu veți deveni victimele unui sistem neputincios care vă face să tremurați, credeți și veți trece cu bine peste orice urgie.