Sunt conştient că s-ar putea să mă deservesc spunând lucrurile ce urmează, dar cineva trebuie să le spună, fiindcă ele ţin de adevăr, iar pentru mine sinceritatea contează mai mult decât orice. Aşadar, iată despre ce este vorba,

Ne aflăm în secolul 21 şi într-o dinamică continuă a schimbărilor fără precedent, iar aceste schimbări, care pe mulţi îi dau peste cap, au făcut şi fac un loc tot mai important şi psihologiei. Stresul este un simptom general, iar depresia un fapt comun ce afectează între 10-20‰ din populaţia globului. Ideea de competiţie pe unii îi încântă, însă pe alţii îi tulbură şi până la urmă îi dezarmează, ducându-i într-o zonă a neîncrederii. Grija pentru ziua de mâine a început să ia din ce în ce mai des forma neplăcută a anxietăţii, cu toate formele ei, şi nesiguranţa, pe care de fapt ne-o oferim, singuri, unii altora, fiind tot mai intoleranţi, mai rigizi, mai cruzi, stă la baza unei manifestări foarte deranjante de care auzim mereu în ultima vreme, atacurile de panică. Ne bucurăm de avantajele şi progresele incredibile ale tehnologiei, le preamărim, însă mecanismele noastre de adaptare par nu a ţine pasul cu viteza pe care o descriem în termeni de mega şi giga, noi nu suntem maşini, şi atunci…PSIHOLOGIA.

Mă refer, ca să mă fac bine înţeles, la intervenţia psihologică a terapeuţilor, ce dispun de tot mai multă cunoaştere prin care pot îndrepta destule din neajunsurile la care ajung să fie supuşi oamenii din cauza propriei minţi. Sunt deja mai bine de trei decenii de când lumea civilizată a început să cultive cu toată seriozitatea psihoterapia, realizându-i, în sfârşit, foloasele, iar astăzi a merge la psiholog înseamnă un lucru absolut normal în ţări precum Statele Unite, Germania, Franţa, Marea Britanie etc.Se pare însă că nu la fel se prezintă situaţia şi în România. La noi există încă foarte multe prejudecăţi, deşi, iată, oficial facem parte din Uniunea Europeană şi NATO, iar unele dintre ele includ, din păcate, şi ideea de tratare a disconfortului mental sau psihic.

O primă prejudecată. Sunt încă foarte mulţi, prea mulţi, românii care consideră că a te prezenta într-un cabinet psihologic înseamnă ceva ruşinos, de pildă, şi se impune să subliniem că mai ales segmentul masculin nutreşte această convingere. Orgoliul are un rost, să-i spunem funcţional, atâta vreme cât nu se întoarce împotrivă-ţi, dându-ţi sfaturi proaste chiar şi când este vorba de starea ta de bine pierdută. Tot auzi aceste cuvinte între bărbaţii români, „cum să mă duc eu la ăla/aia, ce, eu sunt nebun?” Iată un prim indiciu al unei culturi ce lipseşte în legătură cu ce înseamnă pe de-o parte nebunia şi pe de alta psihoterapia.

Cei pe care-i descriem, printr-un termen prea generic, drept nebuni nu sunt trataţi de psihologi, ci de psihiatri, care de fapt nu fac altceva decât să administreze o anume medicaţie pentru a reduce intensitatea unor tulburări ce ţin de cele mai multe ori, dar nu întotdeauna, de patologie sau boală. Rolul lor este important, fără doar şi poate, însă este de menţionat că aceştia se ocupă mai ales de chimia creierului, pe care-l abordează aproape exclusiv ca pe un simplu organ, între altele, şi mai puţin ca pe un generator de trăiri subtile şi personale. Psihiatrul se opreşte la nivelul simptomelor, nu ajunge la cauze, medicamentul nu elimină rădăcina răului psihic, ci face acest rău ceva mai suportabil, pentru purtătorul simptomului şi pentru cei din jurul lui, sau, mai degrabă, creează iluzia că se poate trăi cu el. Iar suferinţa persistă, fiindcă undeva în spate se află ceva mult mai profund.

Psihologii există tocmai fiindcă medicamentele nu sunt suficiente pentru a rezolva problemele ce se nasc în ceva atât de complex şi de misterios precum gândirea umană. Psihologii sunt, de fapt, cei care dezvăluie, prin abordările lor bazate deseori pe empatie, înţelegere şi iubire, legătura dintre minte şi suflet. Este interesant că în România nu sunt puţini cei care li se adresează psihologilor prin „domnul sau doamna doctor,” iar acest lucru are un tâlc profund. Dacă până nu demult preoţii erau cei cărora li se spunea „doctori de suflete,” acum această titulatură tinde să fie mutată, pe bună dreptate, în dreptul psihoterapeuţilor. Să nu uităm, cuvântul psiho provine din grecescul psyche, care înseamnă suflet, spirit, viaţă, iar terapie din grecescul therapeia,însemnând însănătoşire, vindecare,” deci psihoterapie s-ar putea traduce prin tratarea sau vindecarea sufletului. Într-adevăr, un psiholog dedicat meseriei sale, va reuşi să vadă, măcar într-un final, că orice disconfort al minţii traduce o durere a sufletului, fiindcă sufletul se manifestă prin minte.

Revenind la preoţi, cei multă vreme asimilaţi cumva de gândirea populară, înrâurită religios, unui fel de psihologi, în faţa cărora, prin spovedanie, te „eliberezi de of-urile inimii”, iată că astăzi un număr tot mai important al acestora simt nevoia să urmeze studii de psihologie, dându-şi seama că nu-şi pot împlini menirea fără a avea o înţelegere nuanţată a fenomenelor gândirii şi un limbaj care să se plieze pe nevoile particulare ale fiecărui „păcătos,” căci… credincioşii nu mai sunt o simplă turmă, compactă, uşor de strunit şi de împăcat. Doctrina nu mai poate suplini inteligenţa.

Invers, cei pe care eu îi numesc psihologii luminoşi, care se simt, la rându-le, îndoctrinaţi de precepetele unor reguli sau concepte profesionale prea stricte şi rigide, ştiu că nu se pot ridica la înălţimea menirii alese şi sluji fiinţa umană în întreaga sa complexitate fără a se spiritualiza, sau, altfel spus, fără a accepta existenţa unei ordini superioare a lucrurilor şi a se lăsa călăuziţi de o inspiraţie ce înseamnă altceva decât rodul propriei experienţe acumulate, şi anume participarea divină la actul realizării de către ei a grelei lucrări de vindecare a minţilor şi respectiv de liniştire şi împăcare a sufletelor. Să punctăm aici o a doua prejudecată, de data aceasta a multor psihologi români, că „nu se cade” ca psiholog să crezi în Dumnezeu, să-L rogi, indiferent cum o faci, să te ajute în terapie ori să indici, ca formă de sprijin, de mobilizare, pacientului, rugăciunea sau meditaţia de exemplu, invocarea elementului spiritual, într-o formă susţinută de felul credinţei sale.

Deci, să ne lămurim, nu trebuie să fii „nebun” ca să mergi la psiholog, ci ar fi bine pentru oricine, mai ales pentru bărbaţi, tot mai atinşi de depresie şi anxietate, să îşi dea voie să calce pragul unui cabinet de psihologie atunci când nu mai face faţă, din punct de vedere mental, anumitor încercări ale vieţii sau se vede pus în dificultate de propriul său mod de interpretare a unor întâmplări, ce poate că vor fi privite altfel după psihoterapie. Cel mai de dorit este ca omul să consulte psihologul într-o fază în care problema este incipientă sau se prezintă într-o formă uşoară, altfel el chiar riscând să ajungă acolo unde se duc "nebunii,"la psihiatru şi să fie supuşi medicamentaţiei. Vă rog să reţineţi că sufletul este cel care plânge, prin minte, fiindcă nu îşi mai poate realiza destinul propus şi, atunci, cere o schimbare a gândirii, lucru cu care se ocupă psihologii. În această ordine de idei, atenţie, atunci, desigur, la psihologul ales, este bine ca un pacient să încerce să „simtă” încă de la început dacă se poate conecta cu acesta de la suflet la suflet.

În sfârşit, un psiholog nu este nebun, sau mai puţin bun, el la rândul său, dacă manifestă, afirmă credinţa într-o putere superioară sau, să-i spunem, supremă, această credinţă nu are cum şi nici de ce să-l împiedice a-şi îndeplini cum trebuie, cu maximă competenţă şi responsabilitate, meseria, ci dimpotrivă. Consider la fel de nepotrivit şi de descalificant a face paradă de sau a te lăuda cu crezul tău, mai ales când el nu a fost adus în discuţie, ca şi a-l nega numai pentru a face pe plac cuiva, este ca şi cum te-ai nega pe tine însuţi. Personal, am aceeaşi iubire pentru cei care cred ori nu cred în Dumnezeu, la fel şi pentru cei care cred cu totul altfel decât mine, nu fac diferenţe şi încerc mereu tot ce se poate pentru a le rezolva problema, folosind propriile lor resurse de încredere, pe orice s-ar baza ele. Destăinuirea în faţa psihologului, deşi însemnând până la un punct altceva decât o spovedanie, trebuie tratată cu deplină seriozitate de către acesta, iar deschiderea spirituală nu poate decât să-i mărească registrul de receptivitate şi orizontul de intervenţie.

Haideţi să trecem la alte prejudecăţi româneşti, la fel de incredibile. De data aceasta vorbim despre prejudecăţi ale femeilor. Iată că în acelaşi secol 21, unul al completei emancipări feminine şi al completei egalizări a rolurilor sociale, la noi, în România, există încă ideea că ar fi periculos pentru o femeie să viziteze cabinetul psihologic al unui bărbat. Eventual, acesta ar trebui să facă dovada că este căsătorit şi că, sic, îşi iubeşte soţia, sau că dispune de o asistentă, să lucreze musai într-o clinică, unde se află şi persoane feminine. Am auzit că unii colegi ai mei au fost întrebaţi chiar aşa, „sunteţi singur în cabinet?” Pare cumplit şi hilar în acelaşi timp, conotaţia sexuală rămâne dominantă, umbrind actul terapiei, denaturând înţelegerea lui şi a importanţei sale. O frică primară ne păstrează la un nivel aproape primitiv, pe bărbaţi din anumite puncte de vedere, pe femei din altele. Nu avem cum să dăm vina pe filmele americane, care aproape întotdeauna prezintă cazul opus, cel în care femeia, pacienta, face avansuri psihologului sau psihiatrului bărbat. Dacă ar fi existat situaţia contrară, cu siguranţă s-ar fi creat şi scenarii în consecinţă, dar se pare că nu există. Un doctor de suflete nu va otrăvi un suflet care deja suferă, care deja plânge.

Încă o prejudecată feminină, că doar o femeie va înţelege problemele unei femei. Nimic mai fals. Desigur, multe, foarte multe dintre doamnele sau domnişoarele care aleg să se adreseze unui psiholog susţin că motivul pentru care au ajuns să aibă probleme psihice îl reprezintă partenerul de cuplu, şi prima lor reacţie este să îşi verse amarul sau năduful acumulat datorită acestuia. Extrem de normal, chiar indicat! Este foarte important să elimini presiunea lucrurilor nespuse, sau să simţi că eşti, în sfârşit, înţeles şi acceptat atunci când spui ceva care te apasă, de aceea există psihologii, lucru pe care îl tot exprim în site-ul meu. Dar oare cât de normal este să consideri că numai o altă doamnă sau domnişoară, cu studii de specialitate în domeniul la care ne referim, poate fi pe aceeaşi frecvenţă cu tine? Sau cum ar trebui percepute lucrurile, că alegi să te destăinui unei femei, ca femeie, din credinţa că va accepta mai uşor o eventuală pornire a ta anti-masculină la care ai ajuns doar din cauza unei singure relaţii neizbutite?

Chiar din relatările unor cunoştinţe şi prietene psiholog am aflat că există într-adevăr riscul ca o terapeută, care la rândul său a trecut, poate, printr-o situaţie de cuplu fie şi doar foarte puţin asemănătoare, să devină mult prea impresionată de ceea ce aude şi să adopte, fără să vrea, din instinct, o atitudine oarecum complezentă faţă de pacientă. Date fiind nedreptăţile şi înjosirile revoltătoare la care a fost supusă specia feminină de-a lungul istoriei, este absolut de înţeles că s-a creat, la nivel de inconştient, o solidaritate între urmaşele Evei, o tendinţă de a fi mai îngăduitoare unele faţă de altele şi că a putut apărea chiar atitudinea extremă, de exacerbare a meritelor femeii, şi de depreciere, uneori mascată alteori nu, a bărbatului, de criticare accentuată a defectelor sale, numită feminism.

Totuşi, în perspectiva terapiei, acest gen de subiectivism, dacă nu este ţinut sub control, poate dăuna de la un punct încolo. O discuţie prelungită şi repetată într-o singură direcţie, vizată „ştiinţific” sau „profesional”de psiholog, se poate transforma într-un fel de bârfă, pe care gurile rele ar numi-o şuetă între (două) fete, pentru care una însă plăteşte, şi care ar eluda, poate, subiectul real, sursa de facto a tulburării. De regulă şedinţele de terapie bine gestionate dezvăluie că nu un om sau în fapt în sine constituie singura sau adevărata cauză a problemei, ci felul în care priveşti omul sau faptul respectiv, în care interpretezi realitatea ce ţi se circumscrie. De exemplu, într-un cuplu a cărui relaţie nu mai funcţionează prea bine, nu are cum să fie vreodată vorba de un singur vinovat, dacă vrem să folosim termenul de vină. Ca să glumesc, un bărbat nu poate fi de vină că nu este femeie, şi, desigur, nici invers!

Un domn psiholog poate fi de multe ori mai detaşat, şi aceasta nu pentru că are mai puţină sensibilitate, ci o altfel de sensibilitate. Energia masculină este mai focusată pe rezolvare decât pe pactizare. Aşa cum am spus şi pe un alt site, într-o lume a psihologiei dominată de feminin, elementul masculin este o pată de culoare mai mult decât necesară, căci, dincolo de faptul că este atât de rară, înseamnă o altă perspectivă, una poate mai directă şi mai eficace, chiar dacă nu atât de subtilă eventual, o perspectivă care echilibrează, armonizează demersul terapeutic ca esenţă.

Un bărbat care alege să urmeze cariera psihologiei nu are cum să nu fie diferit faţă de marea majoritate a celorlalţi bărbaţi. Cu siguranţă ştie să asculte şi cu siguranţă este blând, îngăduitor, tolerant, cu siguranţă are, şi el, multă energie yin sau lunară, Tocmai prin faptul că nu urmează un curent, căci într-o promoţie întreagă de psihologi abia dacă sunt câţiva bărbaţi, acesta dovedeşte că urmează o vocaţie autentică, spre care se simte chemat într-un mod profund, şi de care se va achita cu pricepere şi responsabilitate; la bărbaţi nu există moda psihologiei, atât de răspândită azi în România, aşa cum nu există la femei moda mecanicii sau a ingineriei, cei care se dedică acestei ştiinţe încă de frontieră sunt o excepţie binevenită de la regulă şi vor căuta mereu să-şi onoreze, printr-o foarte bună pregătire, statutul de „reparatori” ai minţilor.

Cred, în altă ordine de idei, că o femeie poate fi mai deschisă în faţa unui psihoterapeut, sau mai liberă să-i spunem, dezvăluindu-i secrete de care altfel s-ar jena probabil, dar foarte importante în procesul vindecării, bazat mult pe detalii, căci, dacă am ajuns să înţeleg ceva până acum este că, la nivel general, excluzând sau nu categoria psihologilor, în pofida aparenţelor de care am pomenit, o femeie este, paradoxal, mai înclinată, din cauza aceluiaşi subiectivism, să judece aspru o femeie decât un bărbat, chiar dacă în moduri ce par prea rar evidente şi care uneori ies la suprafaţă foarte târziu. Ar fi un subiect demn de cercetat până unde funcţionează, cu adevărat, solidaritatea feminină şi în ce condiţii. La bărbaţi nici măcar nu se pune problema vreunei solidarităţi, în afară poate de cea de cârciumă sau de pe terenurile de sport!

Din nefericire, există încă, da, bariere sau limitări ale speciei pe care nu am învăţat să le depăşim. Dacă flexibilitatea şi adaptabilitatea, capacitatea de relaţionare şi comunicare este de regulă mai dezvoltată la femeie, opunându-se unei rigidităţi destul de evidente a bărbatului, unei dificultăţi în verbalizare şi socializare, în acceptarea propriilor emoţii şi sentimente, în ordine inversă, capacitatea de obiectivare şi de raţionalizare, de simplificare eficientă, adaptativă, se pare că este ceva mai mult de partea bărbatului decât a femeii.

Acestea însă sunt doar nişte considerente ce pot fi întotdeauna infirmate de cazul excepţional al omului care înţelege că, indiferent de sexul sub care s-a născut, el este compus atât din feminin cât şi din masculin şi că, printr-un efort de voinţă şi de înţelegere, dezvoltându-şi inteligenţa, poate deveni, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, ceva mai mult decât bărbat sau femeie, o fiinţă întreagă! Oricum ar sta sau am privi lucrurile, este la fel de greşit să alegi psihologul la care mergi pe criterii de gen, fie ca femeie, fie ca bărbat. Alege calitatea, întreabă-ţi intuiţia, ascultă-ţi sufletul. Calitatea nu are sex, nici profesionalismul.

Probabil că există şi alte prejudecăţi legate de psiholog şi de mersul la psiholog în România, dar eu m-am simţit dator să le enunţ doar pe cele mai evidente. După cum merg lucrurile, în anii ce vin stresul nu va deveni mai mic, ci mult mai mare, iar oamenii care suferă din cauza unei societăţi materialiste şi hrăpăreţe, impunând competiţia ca pe o normă fără alternativă, vor fi din ce în ce mai mulţi. Astfel, psihologul se va transforma în ceva indispensabil. În ţara noastră, nu există încă o cultură care să permită înţelegerea importanţei lui şi încă pare a fi asimilat unui capriciu sau lux, inclusiv datorită situaţiei economice precare, însă vă rog să aveţi în vedere că la fel cum există suferinţele fizice, există şi cele emoţionale, din care, de fapt, provin de multe ori primele. Din fericire, pentru rănile profunde, nevăzute, dar la fel de reale, ale fiinţei, au fost lăsaţi să apară doctorii sufletelor, psihologii luminoşi, femei şi bărbaţi deopotrivă.