PSIHOTERAPIE
• Rolul psihoterapeutului este în primul rând acela de a ajuta persoana să regăsească resursele interioare, spre care de fapt îl ghidează. Dacă, evident, el nu se îndoieşte de existenţa şi eficienţa acestora, profesionalismul şi arta sa vor consta în a-l face pe pacient să se încreadă la fel de mult în ele, pe măsură ce le descoperă. Este vorba de un proces subtil şi totodată complex.
• Este foarte important modul în care se stabileşte o alianţă între psihoterapeut şi pacient. De soliditatea şi trăinicia acestei alianţe vor depinde foarte multe. Cei mai mulţi dintre oameni vin în cabinetul psihologului cu o dorinţă clară de a fi acceptaţi aşa cum sunt. Aici ei vor să întâlnească exact atmosfera care le lipseşte în viaţa de zi cu zi.Dacă, într-adevăr, ştiu că au o problemă, ei nu se vor deschide sufleteşte în condiţiile în care li se va sublinia gravitatea ei şi felul în care aceasta îi diferenţiază, negativ, de ceilalţi. Nu, se vor deschide doar simţindu-se sincer înţeleşi şi mai ales nejudecaţi, nepuşi la zid. Au venit nu pentru critici, ci pentru soluţii, însă acestea nu pot ajunge oricum la ei, ci pe filiera unei comunicări empatice.
• Empatia, deci, constituie întâia calitate de care trebuie să dea dovadă un psihoterapeut, iar aceasta se traduce prin a te putea poziţiona în cadrul de referinţă al persoanei care aşteaptă ajutor de la tine, sau altfel spus, prin a putea simţi ceea ce simte cel de lângă tine, integrându-i, într-un fel, sensibilitatea şi viziunea.
• Însă degeaba vei putea privi cu ochii altuia, dacă nu poţi exprima, în mod fidel,verbal şi non-verbal, ceea ce, în acest moment, simţi sau gândeşti. Să ştii să vorbeşti în aşa fel încât mesajul tău să fie recepţionat cât mai bine, cât mai clar de pacient, pentru a-l prelucra productiv înseamnă, iar, o condiţie esenţială. Terapeutul şi pacientul trebuie să colaboreze, răspunzându-şi reciproc şi favorizând o comunicare profundă.
• De un enorm folos este să poţi oglindi sentimentele pacientului, să te poţi, de fapt, acorda afectiv cu acesta. Capacitatea ta de a-i reflecta, cu discreţie şi eleganţă, limbajul verbal şi gestual va crea o bază de siguranţă în relaţia terapeutică, căci pacientul se va simţi mai puţin singur sau mai puţin izolat. O personalitate în domeniul psihologic, Holmes, a spus chiar că “ceea ce fac terapeuţii buni cu pacienţii lor este analog cu ceea ce fac părinţii buni cu copiii lor. “
• Desigur, nu voi descrie în aceste rânduri tot ceea ce presupune demersul terapeutic şi nici n-aş avea cum. Am dat doar câteva repere de ordin general referitoare la ceea ce ar trebui să însemne atitudinea celui care ajută la nivel psihologic. Consider că este important ca persoana care vine la cabinet să ştie la ce ar trebui să se aştepte, cel puţin atunci când mă va întâlni pe mine. Se spune că în psihoterapie eficienţa se datorează în proporţie de 80% psihologului şi doar de 20% tehnicii folosite.
• Subscriu acestei păreri. Deşi mă încadrez, aparent, într-o şcoală anume, folosesc tehnici variate, căci mă călăuzesc după ideea că tehnica trebuie adaptată pacientului şi nu pacientul tehnicii. Niciodată nu am tratat pe cineva drept “caz.” Pentru mine fiecare individ înseamnă o personalitate unică şi complexă, încadrată de propriul său univers, în care nu poţi pătrunde decât cu smerenie, după ce ai primit îngăduinţa acestuia, câştigându-i respectul şi încrederea.
• Deşi am enumerat, în pagina de start, o serie de tulburări/deficienţe sau situaţii pe care, în general, le abordez în terapie, nu mă voi opri asupra fiecăreia în parte. Ca o regulă, mă concentrez pe descoperirea elementului structural de forţă al pacientului şi pe antrenarea acestuia în procesul de vindecare.
• Stabilesc împreună cu fiecare persoană în parte obiective pe care aceasta vrea, sau este de dorit, să le atingă şi ordinea gradată, aferentă, în funcţie de posibilităţile corespunzând fiecărui moment al terapiei.
• Sunt foarte atent la factorul motivare, pe care îl consider crucial şi trăiesc o mare satisfacţie atunci când văd că o persoană devine cu timpul creativă în a găsi singură noi motivaţii pornind de la unele anterioare, stabilite de comun acord.
• De o importanţă vitală pentru modul în care concep eu terapia, este ca pacientul să conştientizeze periodic de unde a pornit şi unde se află, care îi sunt progresele sau cum ar putea grăbi o evoluţie favorabilă. În acest sens pun accentul pe rezumate, efectuate la începutul, la mijlocul şi la sfârşitul şedinţei, care de multe ori produc insight-uri, sau treziri de percepţie.
• Încurajez pacientul să reformuleze constant ceea ce el consideră a fi problema sa principală, atenţionându-l, prin întrebări deschise sau sugestii, asupra eventualităţii ca aceasta să se fi nuanţat sau să fi fost înlocuită de o alta, necesitând o soluţie diferită, într-un context diferit. Mizez pe provocările constructive şi pe feedback-ul pertinent, dar mai ales pe dezvoltarea atenţiei şi a capacităţii proprii de autoobservare şi autocorectare a pacientului.
• Întrucât ţin foarte mult ca atmosfera să fie una destinsă, folosesc ca instrument umorul, de multe ori adus cu sine de metafore terapeutice sau prescripţii paradoxale. Acceptarea şi cultivarea sa de către pacient reprezintă întotdeauna un semn bun. El nu trebuie însă confundat cu ironia, care, la fel precum critica sau sfatul moralizator, nu are ce căuta în “trusa de lucru” a psihoterapeutului.
• Orice gen de afecţiune sau tulburare presupune un mod specific de intervenţie,urmarea anumitor paşi, iar în plus metodele mele ţin întotdeauna cont de particularitatea fiecărei persoane, a cărei descoperire reprezintă o prioritate pentru mine.
• În aceeaşi ordine de idei, raportez orice demers terapeutic la categoria de vârstă căreia îi aparţine pacientul, adaptându-mi discursul în consecinţă şi stimulând altfel resursele la care fac apel. În acest sens, copiii reprezintă o situaţie cu totul specială, necesitând multă delicateţe şi un nivel aparte de comunicare, iar în destule cazuri şi adolescenţii. A trezi şi a menţine atenţia şi interesul acestora poate fi foarte complicat,însă m-am aplecat asupra acestei profesii având, pe lângă o anume intuiţie, şi multă răbdare. În unele rânduri, această răbdare este şi mai de folos în ceea ce priveşte dialogul cu părinţii copiilor aduşi la terapie, care nu înţeleg uşor că mare parte din problemele prezentate de aceştia se datorează mediului familial şi că nu doar copiii trebuie să schimbe ceva….
• Există, aşadar, terapie pentru cei mici, pentru adolescenţi, dar şi pentru părinţi, există terapia familiei, există terapia cuplului, a omului prea stresat, neîncrezător, descumpănit, speriat, a sportivului, studentului, artistului, directorului există terapie pentru oricine şi orice, totul este însă să admiţi că ai o problemă şi să te duci acolo unde trebuie pentru rezolvarea ei. Cu cât vei amâna mai mult, cu atât s-ar putea să devină prea târziu.
• Şi nu uita, este vital să crezi, să ştii că tu nu eşti una cu problema care te deranjează. O problemă nu se poate vindeca pe sine. Toate răspunsurile sunt la tine, psihoterapeutul doar îţi arată unde să le cauţi. M-aş bucura să pot face eu asta, aş fi onorat, însă ai datoria să găseşti profesionistul cel mai bun pentru tine, personal, poate că nu sunt eu, poate că sunt…